Nu radeti de Penescu junior!

Doar la Top ar fi putut baiatul magnatului Penescu s-o faca si pe ziaristul local, la Curierul sau Ancheta n-ar fi iesit nimic, nu s-ar fi ocupat nimeni de ei. Emil, redactorul sef al Topului, poate sa-i faca ziaristi si pe el si pe fata lui Facaleata. Numai ca daca voiau sa faca ceva serios se ocupau de treburile lor la nivel de administratori, nu se prosteau asa, amestecand merele cu perele. Andrei Penescu, daca are chef, poate sa intre pe teren la FC Arges, dar nimeni n-o sa-l creada ca e fotbalist, fiind copilul patronului. Pe de alta parte, nu s-ar cunoaste prea mult, mai ales daca nu ar intra ca portar. Joaca ceilalti din echipa, ca si cum ar fi in zece, si din cand in cand mai atinge si el mingea, dupa indicatiile antrenorului platit de el.

Se aude ca Dita, pe postul caruia joaca acum Penescu cel mic, a ajuns la Argesul. O sa se imbete Golescu de fericire, ca il voia de multi ani, dar m-as mira sa tina mariajul asta.

Un nou saptamanal local

Ca sa nu se laude singur, spun eu: Dan Badea revine, impreuna cu Bogdan Lazar si cu Doru Mitrus si altii, de pe 22 februarie, la un saptamanal al fostului asociat al lui Ghezea, unul Paraschiv. Noul Atac de Arges va fi un ziar tiparit la Bucuresti si va aparea lunea, cuprinzand si doua pagini de informatii nationale. Oamenii au deja articole pentru primele doua numere si vor fi platiti cu salarii fixe, dupa cum imi spune Dan.

Cine a vazut ziarul mama (sau tata) national poate banui ce politica editoriala va avea si Atacul argesean. Parerea mea: mai frumos era daca se facea un ziar mare si lat pentru tot judetul, de fapt pentru mai multe judete, cu toti ziaristii de la multimea asta de "organe". Eventual cu ei si ca actionari, ca sa nu mai fie fiii ploii.

Revolucion la Dacia

El Comandante Maximo de la Sindicatul Autoturisme Dacia, Che Pavelescu, le-a impus degeaba tacerea "viceliderilor". De negocierea pentru salariul pe noul an s-a ales praful. Au cerut 520 si li se ofera 170 in transe. Olive si Che isi vor masura fortele, ca sa vada fiecare cu cine are de a face. Primul baga placa cu criza, celalalt pe cea cu munca. Eu tin cu sindicatul - cel mai mare din tara -, nu ca ma prapadesc dupa Pavelescu, dar capitalismul nostru romanesc egoist e o barbarie fara sindicate, o intoarcere in sclavagism. Dacia e o oaza in care e posibila putina normalitate.

Audio pe hotnews

In timpul asta, Renault arata pisica uzinei din Algeria, unde s-ar putea produce la fel de bine Loganuri...

Un caine a muscat o stire. Patimiri de pitestean

De cateva zile tusesc ca un magar, ma doare capul si imi curge nasul. Nu am AH1N1, ci am racit intr-o zi venind la serviciu imbracat normal, in timp ce Termoficarea lu' dom' primar reales de 5 ori consecutiv nu baga caldura, ca reteaua e veche si avea avarii


Tot de curand, de cand se discuta despre caini, m-am implicat si eu in problema, in sensul ca am fost muscat de un maidanez, in Trivale. A dracu’ potaie, m-a latrat (erau trei), dar, dupa ce m-am intors cu spatele nici n-am auzit-o cand s-a furisat si si-a infipt coltii, invinetindu-mi toata gamba. Ce reactie sa mai ai, dupa ce a facut-o? Prietenii mei de la Gardianul cred ca i-ar da si un premiu. Iar in Pitesti, nici nu mai poti sa scoti o vorba despre asta, fiindca toata lumea le iubeste pe pisicuitele generoase de la Asociatia Iubiti Maidanezii.

Ganduri negre despre presa capitalista. Unde mai citim ceva interesant?

O fi vina mea, dar parca in ultimul timp nu mai gasesc nimic interesant nici in ziare, nici pe televiziuni, nici blogurile parca nu mai sunt ce au fost. Oare nu se intampla nimic, sau s-a intamplat ceva teribil, in surdina?
Imi vine in cap vorba lui Buddha: privim apele unui rau care, in amonte, e deja secat.
Sau, zic si eu: poate cerul a fost luminat undeva departe de un traznet devastator, caruia noi inca nu i-am auzit bubuitul, de aceea suntem mai linistiti decat trebuie.
De la un timp parca avem o presa fara presa, organe mass-media legate la gura de capitalismul improvizat. Daca se intampla ceva cu democratia, cainele ei de paza e schiop, otravit si cu botnita. Ba si impaiat, doar decor.
Si in acest domeniu, autoreglarea pietei libere e doar o utopie frumoasa. De fapt, presa rea castiga mai mereu (de fapt, o presa cat de cat corecta nu e deloc rentabila), iar falimentele, cand apar, nici macar nu ii ating pe cei care le-au provocat - sufera doar palmasii.
Partea presei care nu a disparut e in moarte clinica, tinuta in viata de aparate: jurnalistii nu mai vor nimic, nu se mai lupta, nu exista, nu mai conteaza ca persoane.
Idealul presei, singura ei salvare, ar fi recuperarea intr-un fel sau altul a ziarelor - si a tuturor intreprinderilor - de catre profesionisti, de la patronii abuzivi. Sa se inventeze, cumva, ziarul-ziarist, mai ieftin, cu mai mici pretentii, dar autentic si de aceea mai sigur pe termen lung.

Inainte, "vedetele teve" se schimbau foarte des. Acum, lucrurile par ca s-ar fi asezat definitiv. A trecut o vesnicie de cand vedem aceleasi figuri care cotcodacesc despre orice. Le-or fi placand sefilor ei, dar, in fond, e o jignire pentru natiei ce i se ofera.

M-am saturat de toantele cu ifose care fac emisiuni cu ministri pe care ii intreaba, ganditoare, ce spune in cutare proiect de lege, care se poate gasi si se poate citi inainte de emisiune.
La fel, de senior-editorii, care isi dau cu parerea in ziarele "quality", adica un set de compuneri.

Parca si liderii politici, dupa chipul si asemanarea presei, erau mult mai fragili inainte decat varfurile politice actuale, care au cu totii cu atat mai mult un aer etern cu cat sunt mai inadecvati.
Asa o fi capitalismul, o tranzitie care nu se termina, un tunel fara luminita, in care singurele satisfactii sunt cele din viata personala...

Inca un gest care arata nivelul PNL

Limbricii de la PNL Arges s-au gasit tocmai acum sa il dea afara din organizatie pe Florin Calinescu, pe motiv ca nu l-a sustinut in campanie pe Crin Antonescu. N-avea ce cauta un om liber intr-o organizatie care a devenit o gradinita de copii tonti, pervertiti fara scapare. Nu stiu cine si de ce ar mai putea vota pe viitor acest partid parca lovit de streche.
L-am criticat in campania pentru colegiu pe Calinescu, dar nu as fi dat afara din partid pentru nici un motiv un astfel de membru. Naravul penelistilor-calai din epoca Tariceanu se pare ca nu are vindecare.
Pastrand proportiile, situatia imi aduce aminte de intercourse-ul meu cu Gardianul. Nici acolo nu era clar cine pe cine ajuta si la ce.

Cum n-ar fi trebuit sa fiu angajat la Gardianul

Revin putin la castravete, adica la scurta mea experienta la Gardianul si la ...scurta existenta a publicatiei respective.
Povestea mea acolo a pornit de la faptul ca aveam, de un timp, calculatorul de la Curierul mutat cu ecranul spre perete, asa ca era mare ispita sa ma uit pe site-uri interzise, adica bestjobs si ejobs, si sa dau sarci pe gugal dupa angajeaza redactori. Am dat peste un anunt de angajare la Gardianul pentru departamentul Social si am trimis un CV. Nu ma mir ca de la Social nu am primit raspuns - probabil o fi ajuns pe mana celor doua studente care lucrau neangajate de un an si care nu aveau nevoie de nicio alta angajare. M-am mirat totusi cand am primit un raspuns de la ... Externe, pentru ca spusesem in CV ca am scris si din cateva tari straine(vreo 9-10) si eram specialistul ziarului pe chestia asta. La externe era tot o studenta, dar mai constiincioasa si de treaba. Am vorbit cu ea la telefon, i-am dat o stire cu Taubmann venit in vizita la Pitesti, dar a constientizat ca statutul ei nu prea ii permite sa faca angajari acolo. Mi-a zis, totusi: uite, la Politic le trebuie inca un om. Am acceptat sa merg la Politic, ca oricum, de cateva luni scriam la Curierul tot pe politic (Ulterior, ea a mai adus de la 7 Plus, la fel ca pe mine, o tipa care lucra in presa pe externe de la Revolutie - un adevarat model pentru ea - pentru ca, in naivitatea ei, credea ca ziarul inca mai poate fi imbunatatit. Aceea insa a plecat inaintea mea si a iesit chiar din presa, fiindca facuse greseala sa se certe cu cei de la 7 Plus, bazandu-se pe oferta subtire de la Gardianul)

Bogdan, sefuletul de pe politic, avea, intr-adevar, nevoie de un om, dar, fiindca nici el nu avea vreo putere reala de decizie, a vorbit cu Alecu despre "ce ar fi daca". Ceva concret tot eu a trebuit sa vorbesc, de fata cu Bogdan, care avea din cauza asta aerul ca m-a angajat. Nici unul nu mi-a spus ca la inceput contractul va fi pe trei luni - era clar ca n-as fi acceptat. Tzeapa asta mi-au tras-o prin tipa de la Resurse umane, care facea asta tuturor noilor-veniti, unii chiar cunostinte vechi de-ale lui Alecu.

Am vazut si de ce: cand am ajuns tot la Social a fost trimis la noi unul din redactori, care apucase sa fie angajat normal si pe care Alecu se dea de ceasul mortii sa-l dea afara si nu putea. Tipul parea OK, cuminte si bun. Chiar ma cautau unii de la TV sa le dau telefonul lui, sa faca emisiuni despre niste articole pe care le scrisese. Cand am deschis vorba, tipul s-a speriat, credea ca e tot ceva legat de concediere. Am intrebat pe cineva care era greseala lui de era haituit asa.
- Mai bine nu-ti spun, zice omul, care mergea si la sedinte. - Hai, spune, totusi! insist eu. - L-a suparat pe cel care l-a adus. - Pai asta am facut si eu. - Ti-am spus eu, nu trebuia sa-ti spun. Daca ai facut la fel, nu mai e nimic de facut nici pentru tine! m-a "linistit" el.

La o angajare serioasa, un concurs corect ar trebui sa cuprinda un test de romana, ca sa nu mai fie discutii apoi (cine stie sa scrie stie dintr-a 5-a), apoi in cateva zile conducerea sa ii spuna noului-venit in ce consta stilul articolelor ziarului, dupa care sa ramana ca angajatul sa dea proba timpului, aratand daca face fata riscurilor, cerintelor si ritmului.
In anumite ziare sau firme esti introdus insa ca intr-un ordin initiatic, ca si cum ai intra in masonerie sau ceva de genul acesta.
Chiar mi-a zis, dupa un timp fata prin care ajunsesem acolo: "Ei au nevoie de un om, dar trebuie sa vada daca esti tu acela". Criteriile nu tineau de exterior, adica cu ce materiale vii si ce publici, ci de interior: cum reusesti sa intri pe sub pielea celor mai vechi.
[E cam caraghios cand motivul principal de mandrie al celor mai vechi de pe politic e ca au telefoanele politicienilor - lucru care se poate afla in cinci minute, telefoanele fiiind disponibile la Parlament si la purtatorii de cuvant ai partidelor, care te roaga cu ele]

Partea ciudata era ca in timp ce sefii mari dadeau, prin contractul cu durata limitata, un termen scurt in care sa "confirmi", cei mai mici dadeau de inteles ca la inceput trebuie sa stai in banca ta si sa nu te agiti. Oricum o dadeaim, riscai, cum s-a si intamplat, sa fii amenintat ca la expirarea perioadei ramai in aer.
Detest sa aud pe un angajator spunandu-i unui angajat ca ii da o sansa, ca si cum doar angajatii au nevoie de angajator, nu si invers.

Asa spun si antrenorii slabi de la fotbal care se uita ca vitelul la o echipa care nu joaca si, fara nicio idee clara, aduc un jucator din Tanzania, pe care il lasa cateva minute in teren "ca sa-i dea o sansa". Omul are inca ceasul pe ora din Tanzania, nu stie ce ora e in Romania, nu stie bine care ii sunt coechipierii, totusi vitelul pretinde ca a ghicit daca e bun sau rau, in absolut. Daca nu ii place ce vede, zice: "aduceti altii, mai sunt fraieri, avem inca brand."
Un adevarat antrenor ar fi spus: "echipa merge, dar ne mai trebuie oameni pe cateva posturi, si eu stiu dupa ce calitati cunosc un jucator care se va adapta la cerintele noastre." Iar, dupa ce il aduce, isi asuma el riscul inadaptarii lor.

La unele SRL-uri private in deriva, conducerea insa pune sefuleti pe criterii private si ii previne pe angajati: "baieti, eu vreau sa fie sefuleti acestia, care imi sunt simpatici. Daca nu va convine, imi pare rau de voi, acceptati situatia. Aici e proprietatea mea".
Isi dadea seama si Alecu de faptul ca Bogdan nu facea fata ca sef - se vedea si din luna - dar isi permitea sa-l incurajeze, ca pe un pupil care lucra fara instinct de conservare pentru el, aproape sacrificandu-se. Insa cand a ajuns sa-l puna pe el sa faca angajari situatia a fost ca si cand ar fi pus o fetita de 5 ani bucatareasa unui restaurant. Eu am fost o jucarie pe care i-a facut-o cadou, si pe care baietica a aruncat-o repede, fiindca nu stia de unde se porneste. Nu stiu cine a fost ai vinovat de situatia asta.

Vad ca scriu unii in comment-uri ca Gardianul avea doar rolul de paravan pentru sefii care scoteau bani din vanzarea catre interlopi a informatiilor secrete ale Politiei. Eu constatam doar ca, din pierderea de 1 milion de euro pe an, Gardianul isi permitea totusi sa pastreze multe aparente: calculatoare noi, masini noi si orice lucru necesar (ventilatoare, aer conditionat) la indemana. Era clar ca banii intrati nu aveau mare legatura cu munca jurnalistilor din redactie, carora (desi erau unii aterizati acolo de la ziare mai serioase si care aveau cojones, - oricum nu prea mari, de vreme ce au inghitit chestia cu contractul limitat la inceput) - nu li se dadea decat un rol decorativ, ca de papagali.
La fel era si Val, redactorul sef care, din ceva care nu e ziar el incerca sa faca si ziar. Suspect nu era ca aveau tiraj de 5.000 si toate dotari noi, ci acceptarea acestei situatii ca pe ceva firesc. Si numai visatorul redactor sef (care nu avea voie de la conducere sa angajeze pe nimeni!), isi batea capul pentru un tiraj si o audienta mai mari.

Acum nu mai am calculatorul cu ecranul la perete...

Uliu sorecar, pe post de bebe

Taticul lui e tot Sanduloiu, care l-a gasit langa drum, in niste maracini, si il tine in balcon pana invata mai bine sa zboare.

Cateva poze ale maestrului Ion Sanduloiu

Iezi din Piatra Craiului

Pelicani - Delta

Vipera din Fagarasi (cat un bat de schi)

Branduse rasarite in aprilie, in zone mai joase din Fagarasi.

Garofita Pietrei Craiului - se deosebeste de restul garofitelor dupa braul rosu cu picatele din interior.

Escalada pe canionul de la Valea lui Stan (sub barajul Vidraru). Personajul colorat, in punctul de forta al imaginii, cu lumini interesante pe gheata.

Rasarit de sub varful Negoiu.

Muntii Fagarasi, vazuti de la Vidraru, cu o lumina buna si intr-o zi buna, cu zapada imaculata peste tot ce inseamna gol alpin.

Cascada din Valea lui Stan, toamna. Aparatul pe stativ, timp de expunere: 2-3 secunde. Pietrele sunt nemiscate, cascada capata un efect de matase, iar frunzele neclare dau impresia de miscare.

Semetul Varf Negoiu - in centru.

Pe o muchie secundara din Fagarasi, Personajele, in punctul de forta, privind spre interior (spre creasta principala). Cerul arata bine, asa ca linia orizontului e pe treimea de jos., nu pe cea de sus.

Basescu - Geoana la Federatie

La alegerile pentru sefia FRF avem un deja vu: candideaza unul care e clar ca trebuie schimbat, contra unuia care e clar ca n-are ce cauta acolo. Vrem sa-l schimbam pe primul, dar cu oricine, in afara de celalalt! Trebuia urgent schimbat, dar nu cu asta!

Cel mai fain gol pe contraatac

The Guardian scrie ca al treilea gol al Romaniei cu Argentina a fost cel mai tare contraatac vazut vreodata.

http://www.guardian.co.uk/sport/blog/2010/jan/22/joy-of-six-counterattacking-goals

Tradus de Prosport:

http://www.prosport.ro/fotbal-intern/nationala/video-golul-lui-hagi-contra-argentinei-cel-mai-frumos-gol-pe-contraatac-din-istorie-5410252

Daca doriti sa revedeti:



Chiar asa e desi nu stiu de ce, nimic parca nu e deosebit luat in sine, dar are ceva in plus ca ansamblu. Multi sunt indragostiti acum de Real si Barca. Mie imi placea mai mult fotbalul pe care il jucau in anii '80-'90 Dinamo Kiev si mai ales Steaua, campioanele Estului. Si Dinamo Kiev avea ceva din fotbalul acela dintr-o atingere, colectiv, care, paradoxal, nu era posibil decat pentru mari individualitati. Ce joaca acum echipele de stranieri-vedeta nu se compara cu nebunia meciurilor Stelei sau Kievului de atunci, unde jucatorii se simteau si cu ochii inchisi si aveau faze la care nu contau pe cine aveau in fata, fiindca stilul lor facea ca aceia sa nu poata atinge mingea minute in sir. Am mai vazut si la Milanul lui Inzaghi si Rivaldo de acum cativa ani ceva asemanator: o echipa care sa plece cu toti 11 convinsa ca e momentul sa dea gol, si, chiar daca jucau si ceilalti frumos, sa ii ia cu fulgi cu tot si sa marcheze oricand vor. Si Steaua si Kievul aveau stilul atacurilor dintr-un zig-zag de 2 -3 pase, care daca iesea nu dadea nicio sansa adversarului. Iar Steaua era mai buna decat Kievul. Contraatacul din meciul cu Argentina era doar o particica din fenomenul Steaua. Copiii de azi nu prea mai au unde vedea asa ceva.

Cine se teme de Nistorescu?

Am fost sigur ca presa merge intr-o directie proasta de cand am auzit, cu cativa ani in urma, prima oara sintagma senior editor - o expresie sucita care acopera o sarlatanie.
Ziarele adevarate, de pe timpuri, aveau patronat, director si cativa sefi mai mici, care trebuiau sa fie cei mai buni pe chestia respectiva. Sa spun altfel: intr-un ziar adevarat exista doar oameni care fac ceva, nu oameni care pretind ca ar sti ceva mai mult decat ceilalti, dar nu dovedesc niciodata.

Pentru ca a alergat cativa ani pe teren, nimeni nu capata dintr-o data talent de scriitor de editoriale, si nu devine inteleptul cetatii, doar pentru ca si-a pacalit sefii sa-l scape de munca.
Nu stiu de ce unii ziaristi capata la un moment dat o rusine de a mai merge personal pe teren. Daca vor viata comoda, e mai cinstit sa iasa din presa, nu sa se puna in unghii, cu subterfugii ieftine.

De asta am fost intotdeauna mereu de acord cu ce a spus Nistorescu despre presa. Il inteleg perfect si inteleg si cat de greu e sa le explice celor in cauza de ce nu sunt potriviti pentru presa. In acelasi timp, tin minte o afirmatie a lui de cand era sef la Evenimentul: eu nu dau pe nimeni afara, daca vine un tanar si spune ca vrea sa faca treaba. Cred ca la un ziar adevarat sefii cauta cu lumanarea ziaristi si au mereu usa deschisa, pentru ca e foarte greu sa gasesti oameni care sa poata face cu adevarat teren si care sa fie si inteligenti cand scriu. Nu stiu daca din tot Bucurestiul strangi 100 astfel de oameni. Or, asta inseamna de fapt presa.

Eu nu il cunosc decat din auzite si ce spun acum e impresia mea din afara. Unii il acuza acum ca e groparul Cotidianului, unde nu a apucat sa faca nimic. Era acolo o echipa veche de seniori trombonisti, cu tot cu datoria lor pentru cartile-cadou, si mi se parea normal sa ii zgaltaie [Nu stiu de ce unii apara atat de mult un ziar mort cum era Cotidianul, care mergea doar in pierdere, sau cum era Gardianul. Oricum, nu pentru ca vor binele presei, asta e clar]. Nu discut despre optiunea lui politica, stiu doar ca dupa campanie, urma sa faca alte angajari, dar nu a mai apucat. Nu stiu nici cum se comporta in redactie, insa constat doar ca el era un sef de ziar, nu un simplu mancator de bani.

Unde se duc limbistii, cand se duc?

Ante Scriptum:

Ce sa ma mai fac, de cand am zis ceva de tehnoredactori mi-au sarit toti in cap, cu un val de comentarii pline de jigniri. N-o sa le dau accept, ca aici nu e Gardianul, unde unii din ei postau comentarii rautacioase chiar pe site-ul propriu, la articolele mele. Cel mai insistent era unul cu IP de Orange. Baieti, lasati, postati mai bine pe bloguri de tehnoredactori, chestiile de aici va depasesc! Eu, daca eram pus sa fac din Gardianul un ziar va dadeam pe toti afara. Apoi, poate ii reangajam pe unii, daca stiau sa mearga pe sarma.

Pe fostul meu sef de la dept. politic al Gardianului - din pacate, deja incep sa uit cum il cheama - m-am straduit cat am putut sa il respect, fiindca vedeam ca se comporta aiurea pentru ca functia il depasea, dar el incercase la un moment dat sa-mi faca bine, si chiar mi-a facut, desi fara voie.

Ce fel de oameni or fi aia, care isi ziceau ziaristi, ba unii erau chiar sefi de departament, si care se ocupau cu postarea comentariilor injurioase pe site-ul propriului ziar, la articolele unui coleg? Te intrebi, ca fapt divers, cam ce nivel intelectual sau moral puteau avea astfel de indivizi, carora lumea le dadea in timpul asta buna ziua si ii socotea oameni demni de vreo discutie? Astfel de oameni nu sunt nici nebuni, ca nu au de unde, si nici prosti, pentru ca asta e prea mult spus pentru ei, nu sunt la acel nivel. Erau si vor fi nulitati, care nu vor mai putea creste, fiindca zero inmultit cu orice da zero. Au ajuns in anumite functii dintr-o conjunctura, tocmai pentru ca le lipsea respectul de sine, onoarea.

In multe cazuri, in functii cheie pe politic sau din alte domenii de la pseudo-ziare sunt pusi intentionat copii sau fete, tocmai pentru ca rolul lor e unul de paravan, iar conform fisei postului ei nu trebuie sa aiba minte, ca sa nu-si dea seama de penibilul situatiei lor. Gandirea le e chiar contraindicata, fiindca daca s-ar vedea asa cum sunt ar incepe sa bazaie si n-ar mai da randament.

Acesti copiii si fatuci isi zic, in sinea lor: "mama, daca la varsta asta am reusit sa ajung aici, mai tarziu voi invarti pamantul pe degete!". De fapt cei care au lucrat in posturile cheie ale presei lui Vantu, sau Felix, au mai putin viitor decat am avut eu in cloaca lor. Cine are nevoie de un fost limbist? Cea mai mare greseala a lor ar fi sa-si treaca in CV-uri cu ce s-au ocupat. Poate doar la spalat WC-uri ar mai avea vreo relevanta. Ar trebui inventat pentru ei un soi de firma de spalat bani, SC Parazitul SRL, un fel de azil pentru anonimii expirati.

Raspuns pentru mesterii la pupat in kur

Inca o data: eu am scris niste lucruri despre "Defunctul", ca sa vada si altii de ce unele ziare dispar, pentru ca unii cred ca asta are mare legatura cu criza. Ele erau de fapt sortite esecului pentru felul in care functionau.

Unii din microbii care au ucis din interior "Defunctul" posteaza aici injurii. Considerati ca am spus si eu la fel despre voi. De lamentat, sa se lamenteze cei intretinuti de o firma falimentara si somerii.

1. Unul zice ca sunt mincinos, dar nu prea da detalii. Cica ca s-a bucurat cand am fost dat afara, desi tocmai a vazut ca am plecat eu. Pentru Racoviceanu nu stiu cu ce ocazie am ajuns un gunoi, am vorbit o singura data cu el, cand m-am angajat. Daca era chiar asa, inseamna ca era el un ciudat, dar cred mai degraba ca asta e doar o vorba goala. Desi l-am criticat, eu nu am trecut de o limita.

2. Fiecare cu treaba lui, dar e o vrajeala ca eu nu am habar de DTP, serviti asta sefilor. Da, nu prea am lucrat cu Mac-ul, dar va faceti ca nu intelegeti ca la un ziar are prioritate redactia, nu domnii de la tehnic, care trebuie sa aiba solutii. Daca vi se pare ca faceati o treaba buna si ziarul arata cat de cat vandabil, n-am ce sa mai zic.

3. Pentru "gras":
Cine e barbat nu se leaga aiurea de oameni pe care nu ii cunoaste. N-am nimic cu tine, dar "argumentul" tau poate era pentru colegele domnisoare. Crezi ca am facut in pantaloni? Trebuia sa spui asta atunci si vedeam daca e asa sau nu. Vorba ta, am putea sa mai lucram impreuna, desi nu prea cred. In cazul ala, ai vedea ca daca voiam sa raman, nu tu erai problema.

4. Practic, eu nu aveam nevoie de fotografi, aveam aparatul meu, cu care ma descurcam. Am trecut prin destule situatii dificile si am riscat pentru slujba asta - la Gardianul n-am avut ocazia. Dar pe fotografii de acolo ii luam cu mine mai mult ca sa isi justifice si ei ziua de munca. Culmea e ca doar unul voia sa mearga - evreul acela. Nu zic asta ca sa ii acuz pe ei, spun doar care era treaba.

Alte motive pentru care ma bucur ca nu am stat la Gardianul (IV)

Mi-am mai adus aminte de cateva lucruri de la "Defunctul", apropo de faptul ca unii au zis ca e o razbunare daca scriu despre ei.

Cand vezi tehnoredactarea de la umilul Curier al Zilei din Arges, ai uneori impresia ca e facuta cu creionul, de un copil nebun. Dinauntru, vezi ca asta se poate face doar cu maiestrie din partea paginatorilor, care mai si schimba totul de cateva ori. Intai bibilesc ei pagina dupa cum simt, apoi vine sefutul si o reface dupa cum il taie pe el capul, apoi vine sefutul mai mare si o schimba, cu tot cu decupari, casete si totul, apoi vine patronul, si schimba iar de la zero ca nu ii place, apoi vine celalalt patron si se cearta cu primul in timp ce tehnoredactorul modifica schimba pagina in timp real, pe masura ce ei aduc argumente.

La Gardianul paginile erau sablon, se bagau in ele pozele patrate si textele, facute sa incapa fix. Tibi sau Lori de la Curierul, sculati noaptea la 3, faceau cu o singura mana toata machetarea de la Gardianul intr-un sfert de ora de unul singur si cu o singura mana.
Acolo erau, in schimb, vreo 5-6 tehnoredactori, pusi fumeze 8 ore pe culoar si sa faca pe oamenii de neinlocuit, cu salarii mai mari ca mine.

(Apropo, programul obisnuit al redactorilor, de pilda pe politic era urmatorul: la 11,30-12 la serviciu, deschideam calculatorul, ne uitam pe agentii, desigur. Tacere incordata pana la 1. Eventual Bogdan schimba o parere cu fatuca lui preferata - cea tare in coate si fara scoala. Apoi mergea la sedinta cu o propunere de subiecte si venea dupa o jumatate de ora- o ora, cu subiectele sigure. Pana la 3, 3 si jumatate articolele trebuiau sa fie deja documentate, scrise si recitite. Le citea si seful de dept, apoi se ducea cu ele el sau unul din noi sa le dam la tehnoredactare. Cand era gata, ne mai uitam pe pagina ce a iesit, intr-o doara, dar nu obligatoriu, dupa care nu ne ramanea decat Messengerul. Stateam pe loc pana la ora 18,30-19 tacand toti si facandu-ne pur si simplu ca muncim, cu ochii in calculator, ca sa nu vina vreun sef sa intrebe de ce nu suntem la serviciu. Cu alte cuvinte, se lucra practic doar vreo doua ore pe zi, in rest lumea avea tot timpul de rautati)

Revin: la ziarele de tipul asta, tehnoredactorii sunt cei mai importanti, ei trebuie sa existe mai intai, ca ziaristi de umplutura se gasesc pe toate drumurile, nu-i asa? La machetare era deci ca in bancurile cu militieni: doar unul facea prelucrarea pozelor, dar din cauza asta nu mai facea si altceva. In timp ce ceilalti, puneau, cu broboane de sudoare pe frunte, textele in pagina deja aranjata. Daca voiai sa mai pui o poza in medalion, sau sa corectezi ceva care nu se potrivea, intai era imposibil, apoi, se suparau, cand ajungeai sa le zici "da-te la o parte, fac eu".

Parca intentionat urateau totul , pe principiul "las' ca merge si asa, sa nu-i invatam prost pe sefi". Unul chiar imi explica: "am invatat sa nu ma consum, ca oricum nu apreciaza nimeni". Dungile de la titluri erau lasate asimetrice, unori cuvintele erau puse aiurea, ca si cum nu se scotea ziarul pe piata, ci era doar o joaca din plictiseala.
Ca si la Argesul - un alt pseudoziar local, transformat din organul PCR in instrument de pacalit oameni "in interes national" - unde directorul se teme mereu ca tehnoredactorul sef sa nu plece lasandu-l cu calculatoarele sabotate, sefii de la Gardianul aveau un fel de teama mistica fata de tehnoredactori, ca in general fata de oricine ar fi putut face vreun scandal cat de mic. "Ssst! facea Val cand aveam ceva de spus despre unul din ei.
De ce se temea, ca doar era redactor sef? De ce si Lidia "nu ma putea ajuta mai mult", cum zicea cineva la comentarii, ca doar era director adjunct? De ce si Racoviceanu nu a schitat nimic cand a vazut ca Bogdan ma tine in birou, cand el zisese sa facem teren? Ce naiba era acolo? Ziar nu.

Ca o coincidenta curioasa, la ambele ziare nu puteai folosi un font normal, ci pe tastatura gaseai diacriticele puse in alte parte, mai complicat decat stie toata lumea, fiindca asa era mai usor pentru tehnoredactori. Redactorii puteau face oricand un efort in plus, doar lor nu li se cerea vreo performanta, pentru care sa nu fie franati. Sigur, te obisnuiai cu fontul, dar era ciudata ideea in sine: toti redactorii se chinuiau de ani de zile fiindca tehnoredactorilor le era lene sa rezolve problema fontului o data, sau ii abureau pe sefi ca nu se poate.

Era si unul gras acolo, cu care nu prea am avut de a face, dar care se baga in seama cand insistam la altul sa faca ceva frumos, daca face. Suna la Val: "E aici Copilul - asa ma provoca, fiindca eram mai nou - nu stiu ce vrea. Nu putem lucra din cauza lui". Automat, Val era, se intelege, obligat sa-i dea dreptate, iar eu eram de vina ca s-a indispus Domnul de Neinlocuit. Daca mai continuam, - atunci inca nu slabisem atata de stres, cred ca dadeam o stire perfecta pentru ora 5: "un ziarist de la Gardianul i-a rupt o ureche unui tehnoredactor si i-a bagat-o pe gat."
Chiar si Neacsu, care venise cateva zile pe functia de aproape-sef la "unitate", vorba lui, adica la dept. externe-politic, a dat o data de inteles, hodoronc-tronc, ca "mie nu imi merge cu el, el nu e Bogdan". Adica el poate ma si altoia, te pomenesti.
Eu am citit destul, oricum mai mult decat oricare de pe etajele lor. Dar nu sunt un intelectual, mai degraba ma vad un santierist. Si daca nu plecam, trebuia sa rezolv problemele astea, cum le-am rezolvat de altfel si la Curierul la inceput, dar aici cu folos, pentru mai multi ani. Acolo, pentru ce? Cat mai avea sa mai dureze farsa aceea, ca sa merite sa ma lupt sa raman? Chiar si acum, mi-ar fi teama sa ma intalnesc cu unul din ei, nu stiu ce reactie as putea avea, poate mi-as strica multumirea de sine pentru rabdarea pe care am avut-o cu astfel de personaje.

Fotografii stateau si ei in, pardon, cur toata ziulica si se dadeau rotunzi. Daca puneai tu o poza, nu era bine ca nu le-ai cerut-o lor si ai sarit peste marele lor departament, iar daca le-o cereai, era evident imposibil sa o gaseasca, fiindca "asa ceva nu exista" indiferent ce. Stateau 8 ore/zi si pe la ora 4 dadeau search in arhiva lor, pe google sau pe mediafax cu "Blaga plus Orban" de exemplu...

La corectura, desi mai erau si stropi de buna credinta, se lucra cu acelasi tupeu, in spiritul "daca trage cineva misc", adica plec si nu mai gasiti altii. Se pare chiar ca o binevoitoare de acolo m-a cantat la Bogdan dupa ce a venit din concediu, probabil suparata ca nu eram multumit de vreo corectura stupida de-a ei. Am intrat o data in biroul lor si am intrebat de ce au facut o corectura prin care se schimba sensul frazei. Unul din fund, zice, cu capul in birou, repede, ca un copil: "Abereaza". Nu m-am dus sa il trezesc, nu stiu daca am facut bine. Inca o data: Daca mai ramaneam, eram nevoit sa ajung la asta si nu stiu daca puteam schimba ceva.

Soferii erau in general draguti - desi majoritatea timpului cam stateau degeaba, fiind folositi mai mult de dept. politic, care lucra doar pe telefon, si de conducere. Era si unul din ei care comenta, ca mai toti neredactorii din ziar. Odata, am mers sa descoperim restaurantul libanez la care s-ar fi intalnit Oprescu si Blaga sa faca blat pentru primarie. I-am zis soferului sa scoata cartonul cu "PRESS Gardianul" din parbriz, ca nu stiam peste ce dam, poate oamenii de acolo se fereau. A facut un mare gat, dar in acelasi timp mi-a spus ca era prima ora cand cineva ii zicea sa faca asta, de cand exista ziarul! Ma intreb oare oamenii aia, care se laudau ca au cel mai bun ziar de investigatii, intelegeau altceva decat lumea de rand prin investigatii?

Reflectoarele incep sa se stinga

Zilele trecute, chiar in ziua in care Gardianul a decedat si pe net, eu am ajuns in lumina reflectoarelor virtuale, gratie lui Tiberiu Lovin, care a dat pe blogul sau un link spre mine. Imediat s-a vazut cat e el de tare la accesari si de la 4-5 vizite pe zi am ajuns brusc la vreo 300. Nu asta mi-a dat emotii, ci faptul ca stirea eram tocmai eu si inca cu o chestie de la care am inceput sa albesc si care m-a imbatranit intr-un an cat in zece. Inainte sa plec la Gardianul eram gras, frumos si mandru ca un cocos la Curierul. De la Gardianul m-am intors ca un pasaroi electrocutat pe stalpul de telegraf.

Postarile erau pe blog de cateva zile, ca un comentariu al meu ca la un eveniment nefericit, dar logic. Chiar ma gandeam ce ar fi sa dau linkul pe Reporter Virtual, ca era cam pe profilul acela, dar m-am codit, si tot ce am facut a fost ca dupa cateva zile sa pun si tagul "Gardianul" la ultimul episod. Lovin a fost mai prompt decat ma asteptam. Am stat cu inima cat un purice in ultimele doua zile, retraind tot stresul de atunci si de pana acum.

Am mai constatat si ca vizitatorii din ultimele zile au preferat, pe langa povestea cu Gardianul, postarea cu titlul Sex! Sex! Sex!. Cred ca unul care ar face un site de povestiri erotice ar rupe topurile de trafic, sexul e chiar rege pe internet.

Revenind la subiect, faptul ca au ramas acum atatia jurnalisti pe drumuri e doar o consecinta previzibila, pe care orice om lucid o putea anticipa de mult. Insa multora le-a placut minciuna in care isi faceau meseria, furandu-si singuri caciula. Un ziarist e un reper. Ziaristii de acum nu mai sunt repere, adica nu mai sunt ziaristi. Nu mai au curajul unei lupte pentru o idee, ci vin la serviciu sa-i pacaleasca pe sefi ca sa castige o leafa, sefii vin sa ii pacaleasca pe patroni ca sa castige o leafa babana, iar patronii se implica doar pentru a-i pacali pe cititori, ca sa castige de pe urma lor ceva, fara sa le ofere mai nimic. Publicul insa, in conditii de libertate, nu poate fi dus de nas multa vreme. Reactia fireasca e sa intoarca spatele impostorilor. Nu stiu cine si cum va scapa, Dumnezeu cu mila! Nici chiar cei de la Adevarul sau Ringier nu sunt scutiti, li se pare doar lor acum ca au scapat.

Am pus si eu pe blog mai demult cateva idei despre problemele presei si despre o lege a acestui domeniu - de pilda trebuie ieftinita hartia pentru ziare si disciplinata la maximum activitatea de difuzare, derapajele trebuie sanctionate, iar patronatul trebuie filtrat, daca presa mai vrea sa se bucure de statutul unei intreprinderi private de interes public.
http://calinpopescu.blogspot.com/2009/11/alte-idei-despre-o-lege-presei.html
http://calinpopescu.blogspot.com/2009/11/cateva-lucruri-care-cred-ca-ar-trebui.html

Pe Lovin nu il stiu decat de pe blogul lui. La scurt timp dupa ce am plecat de la Gardianul, am pus si eu o postare pe blogul lui in care ma plangeam ca ziaristii, care fac pe desteptii societatii, au ajuns sa fie un fel de jucarele ale unor copii nebuni. Lovin, pe atunci cu salariu baban pe CM la Romania Libera, zicea ceva de genul "cine nu are ce am eu e fraier, n-am ce sa-i fac". Eu i-am zis sa fie atent sa nu se restructureze si postul lui cel bun (cum auzisem ca i s-a intamplat lui Mihnea Petru Parvu). Lovin s-a zburlit si a zis sa nu mai scriu pe blogul lui. Pe moment m-am suparat, dar apoi l-am inteles, asa ca inca il citesc regulat. Evident, chestia i s-a intamplat, dupa putina vreme, dupa cum se poate vedea verificand, cronologic, arhiva blogului lui.

Cum era sa ma angajez la Ziua in vara lui 2008

Cum am promis, revin cu inca un rest de povestire

In perioada cand asteptam sa ma mut de la departamentul politic la cel social la Gardianul, am jucat putin la doua capete, pentru ca Ziua a dat un anunt de angajare a 10 redactori. Pentru mine ar fi fost mai bine sa lucrez acolo, fiindca locuiam la 5 minute de mers pe jos de redactia lor, in timp ce pana la Casa Presei faceam aproape o ora cu metroul si autobuzul, care ma mai si costau.

Am trimis CV-ul si m-am prezentat la interviu. Sediul le era plin de candidati, de la pustoaice emotionate la gandul primului loc de munca, pana la batrani harsiti, care spuneau cu tupeu ca le stiu pe toate, plus ziaristi vechi, care ii ingrozeau pe cei mici povestindu-le experiente tragice din fostele lor ziare, cum lucrasera neplatiti, sau aducand chiar bani de acasa, fara program sau zile libere ca niste adevarati martiri - vechiul complaint al presarilor de o anumita varsta. Din acea liota intraga de candidati, nu stiu insa daca a fost cineva angajat pana la urma.

Erau in spatele unui birou vreo 7-8 sefi stransi ciorchine si intrebau toti odata, cum am vazut ca e moda tembela acum la interviuri, pe care cica nu are voie sa le faca decat conducerea redactiei si doar cu mari personalitati (adica aia care dau din urechi in valuta), ca si cum toti la un loc sunt mai destepti.
Faptul ca veneam de la Gardianul era un plus, fiindca "e acelasi stil", dupa cum spuneau ei, si am vazut si de ce:
S-au uitat si pe articolele mele din provincie, iar observatia lor a fost ca: "da, ii intrebai pe aia pe acolo pe la Pitesti", in timp ce pe ei ii interesa investigatia, in sensul redactorului sef Pena: "adica sa dai in astia", cu un semn facut cu pumnul in directia politicienilor de varf, care meritau cu prisosinta atacati (si apoi, poate... santajati?).

Pentru ca era vorba de departamentele reportaj si investigatii, iar eu optasem totusi pentru reportaj, conditia a fost: "scrie unul, apoi adu-l si, daca e bun, il publicam si te angajam". "Cum, eu sunt ziarist de 7 ani, ce vreti sa mai scriu acum?", ziceam eu. "Mai scrie unul, sa vedem cum scrii acum." Nu avea rost sa insist, ca deja isi pierdeau rabdarea. "Dar pe ce tema?" "Pe una care sa intereseze pe omul de pe strada." Asta e doar ipocrizie sau prostie, pentru ca fiecare ziar are linia lui, iar conducerea ziarului e cea care viseaza noaptea ce il intereseaza pe omul de pe strada. "Dar cum fac, ca deocamdata sunt la Gardianul, cum merg pe teren sa scriu pentru voi?" "Scrii sub pseudonim si noi nu ii spunem lui Racoviceanu." Directorului Palsu, cel mai mare de acolo, i-a placut de mine si parea si cel mai convins sa ma angajeze. A zis, la sfarsit: "scrie un articol, vii cu el la mine si te angajez", apoi ne-am strans mainile.
Am iesit cam nemultumit, fiindca ma asteptam sa ma angajeze de proba si sa imi ceara sa scriu ceva anume, nu sa ghicesc eu ce cred ei ca e de interes (parca aveau si vreun tiraj de mare fler). Plus ca e peste mana sa culegi informatii pentru un ziar la care nu esti inca. Trebuie si transport si altele, mai ales timp.
M-am dus, asadar, in continuare la Gardianul. Apoi mi-am facut timp intr-o sambata sa merg la centrul de primire a strainilor, am vorbit cu niste pakistanezi, africani si arabi de acolo (nu-i chiar usor) si, cu niste impresii de la fata locului, am facut un reportaj despre "Pakistanul din sectorul 2". Numai ca nu vorbeam si cu cei de la Centru si de la Oficiul pentru Imigrari, care imi cereau acreditare, insa am tras-o din condei asa incat sa nu mai fie nevoie de asta.

Il scriu si sun, trecuse cam o saptamana. Nu am mai dat de Palsu, dar secretara zice sa trimit pe mail. Sun iarasi, dar sunt indrumat spre altul din cei care fusesera de fata la angajare, Rene Parsan. Imi zice mai multe zile la rand ca nu a avut timp sa citeasca. Apoi ma duc si el zice "nu avem nevoie la reportaj dar uite, vorbeste cu seful de dept. de la investigatii". Acela tocmai fusese pus nou de cateva zile si habar n-avea de ce e vorba. Zice: "vino maine, sa vorbesc cu Parsan ce vrea". Vin a doua zi, el cica "nu am avut timp, dar vezi ca nu mai avem calculatoare la noi in sectie". "Nu e o problema, scriu pe laptop". "Ei, nici chiar asa!". Am vorbit de salariu (a propus 20, din care 10 pe CM), apoi zice: "dar vino maine, sa vedem ce facem".
Ziua urmatoare s-a hotarat, in fine: "nu am nevoie acum, dar poate peste o luna. Mai suna tu". Nu citise nimeni vreun rand din ceea ce scrisesem. Mi-a picat atunci fisa ca Parsan nici nu fusese de acord cu ideea angajarilor, care era a lui Palsu, ci, in loc sa spune asta in fata, ii usuia subtil pe cei care ii cadeau in mana.

Concluzia care mi-a venit atunci in minte, vazand balamucul jalnic de acolo, a fost ca daca o echipa face varza un ziar, nu e in stare nici macar sa angajeze pe altii care sa o redreseze, daca tot ei sunt pusi sa se ocupe de asta. Mai multe sperante de scapare aveam pentru Gardianul decat pentru ei, desi erau un brand mai mare.

Am incercat sa folosesc apoi acel articol la Gardianul si am cerut sa imi semneze Racoviceanu o acreditare pentru Oficiul pentru straini. Alecu insa s-a speriat. O fi crezut ca sunt si eu vreun acoperit, sau ca ocup degeaba locul unuia care poate fi candva, institutia fiind una sensibila, asa ca ii zice secretarei: "De ce sa semnez eu o hartie ca asta? Nu semnez." Acela a fost de fapt momentul cand am decis sa plec de la Gardianul, fiindca in timp ce noi ne dadeam de ceasul mortii sa facem din nimic pagina pe social, fara niciun ajutor, el ne refuza si un minim sprijin din birou, sub forma unei semnaturi.

O bucata din articolul respectiv am mai putut-o folosi, partial, abia Pitesti, la Curierul, dupa multa vreme. http://www.curier.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=6096&Itemid=375
Mic Curierul meu, dar pana acum tot el m-a scos la limanul jurnalistic de fiecare data cand a fost la o adica. Pana una-alta, tot el are stofa pentru subiectele interesante.

Masinile expuse in afara targului auto Pitesti, ridicate

Sambata 16.01.2010.
Minunea n-a tinut decat o zi

Cum am plecat de la Gardianul (III)

Am fost singurul din ziar care s-a mutat de la un departament la altul, de la politic la social, multumita Lidiei Mitchievici, care e o doamna, si lui Val Valcu. Acesta insa m-a dezamagit: ma asteptam sa ma lase sa fac subiectele despre care vorbeam intre patru ochi cand eram la politic, insa am descoperit ca scopul lui fusese doar sa fisureze prin mine dept. politic, pe care nu il controla. Am aflat apoi ca el era pus redactor sef dintr-un redactor, apoi sef de dept., fara un merit vizibil anume, care sa il detaseze de ceilalti, decat ca era mai "baiat bun". Plus un mic detaliu: tatal sau a fost general la secu. Amandoua erau un mare avantaj, insa, intr-un ziar al lui Vantu, care declara demult ca rolul pe care il vede pentru un redactor sef e sa raspunda la telefoanele patronului...
Cum am trecut la social, departament pe care il controla, Val nu a mai fost interesat deloc de subiectele mele, in plus am vazut cat de slab era ca sef de redactie.
De pilda, vine odata impacientat si zice: "E o vizita a lui Tariceanu la pasaj. Fugi repede acuma!" Ma duc, fara masina, cu biletul meu, fuga-fuga. Erau cei atasati la Guvern, acolo. Dupa vizita, sun: "Dar cum fac, ca astia pleaca pe centura?" "Mergi si tu cu ei". Apoi, din nou: "Ce mai fac, ca astia pleaca acum la Ploiesti?" "Mergi si tu acolo si scrii pentru dept. economic", zice. Ma duc, dar la Ploiesti sefa de la economic imi zice pe telefon ca nu are nevoie de nimic de acolo, sa dau cel mult o nota de doua randuri. Cand m-am intors, eram luat la misto ca m-am dus pana la Ploiesti degeaba, in timp ce Val avea aerul ca "nu conteaza, Jean boxeaza!"

Venit din provincie, m-a deranjat la matze ca acolo sedinta nu se face decat cu sefii de dept., iar eu auzeam dinspre ea doar zvonuri despre ce se barfea despre mine, dar nu aveam voie sa merg, ci primeam subiectele indirect, ca printr-un telefon fara fir. Cand am ramas singur la dept. social cu fetele, au pus de altfel pe unul (Mihnea Petru Parvu) sef provizoriu de dept. cu misiunea sa mearga el la sedinta in locul meu. Si fetele de la dept. erau cam sictirite ca nu erau angajate si una a plecat si ea in concediu, asa ca am ramas singur cu cealalta. Cum avea sa imi spuna Calmacu la intoarcere, aceasta o luase razna cum patesc fatucile simplute care lucreaza in presa si care ajung la un moment dat la TV: nenorocire, nu te mai poti intelege cu ele, sunt deja vedete mondiale. Asa ca tot incerca sa faca pe sefa, sa-mi corecteze materialele, desi ea saracuta nu prea cunostea limba romana.

Cei de la politic nu se asteptau sa ma mai vada prin zona, fiindca pentru cei din Bucuresti, care nu au facut decat presa pe politic, a pleca pe alt domeniu era ca o cadere in gol, fara sprijin. M-am descurcat, zic eu, ca scamatoria asta a subiectelor din nimic e totusi meseria mea, la care sunt bun, cata vreme sunt lasat in pace. Pe fete insa Val le cam usuia fiindca nu veneau niciodata cu un subiect, iar cu o zi inainte de a se intoarce Calmacu, au plecat amandoua, ca sa se razbune pe el ca le tinuse aproape 1 an neangajate. Val le-a zis: "poate va intoarceti la vara". Eu am zis: "daca mai exista ziarul la vara". Ele - ochii mari: "Cum adica?". "Nu a inventat nimeni un perpetuum mobile. Cat poti sa tii un ziar pentru care nu conteaza tirajul?" am explicat.

Seful dept. social, Calmacu s-a inteles bine cu mine - adica eu cu el - numai ca, in timp ce si el ii critica pe cei din jur ca stau doar in birou, pe mine nu prea ma lasa sa merg pe teren la subiecte, ci, in stilul ziarului, prefera diacriticele puse stirilor de pe agentii. Desi ii placea cum scriam, si mie, in linii mari, de el, ca nu era pusti ca sefuletul de pe politic, nu imi convenea ca ramaneam in aceeasi colivie. Odata, aveam un subiect pentru care imi mai trebuia un punct de vedere. "Nu-l mai lua. Scrie-l asa!" mi-a ordonat. Imi era in drum a doua zi si am mers totusi sa-l completez. "Am zis sa nu mai mergi!" - m-a certat el, suparat ca faceam o treaba buna.

Nu le-am zis nimic, dar cand a expirat perioada pe care eram angajat si bateau apropo sa merg mai repede sa semnez ca nu mai aveau pe nimeni, n-am vrut pana nu discutam ce inseamna toate astea. Primisem invitatia sa merg in Franta, la PE, unde aveam si un interes personal sa ma duc, iar de la ei nu puteam nici sa ma invoiesc, darmite sa mai pot scrie ceva de acolo.
Plus ca nu acceptam ideea de inrolare in presa, adica sa semnez iarasi fara o discutie lamuritoare despre ce fac. Asa ca - au zis ei durata determinata, n-au de ce sa fie suparati ca plec dupa patru luni.
Cred ca sunt singurul care s-ar fi intors in presa locala de acolo, unde totusi aveai alta perspectiva, si ei mizau ca accept sa mananc orice rahat doar sa ma pot lauda ca sunt ziarist de Capitala, nu de provincie. Ma gandeam, ce-i drept, sa ma intorc poate mai tarziu, cand eram intr-un fel chit, pentru ca am totusi nevoie de Bucuresti si de bibliotecile de acolo, dar nu s-a mai putut: au inceput sa primeasca salariile tot mai rar, chiar cu 2-3 luni intarziere, iar zilele trecute generosul patronat a zis, in sfarsit: "stop joc".
Se vorbea pe timpul meu ca le-a crescut tirajul vandut de la 6.000 la 9.000. La nivel national...

Sa nu ocolesc un detaliu: Am avut totusi impresia ca nimeni dintre sefi nu s-a bucurat totusi cand am plecat: nici Racoviceanu, nici Lidia, nici Bogdan, nici Calmacu, nici Val. La doamna Lidia mi-a fost insa rusine sa mai apelez, cu Racoviceanu, cam prea apasat de problemele lui secrete, nu apucasem sa stabilesc vreo comunicare directa, iar pe Calmacu, Bogdan si Val i-am sunat si le-am spus ca gata, ma intorc daca mai vor. Au raspuns ca e criza si sa mai vedem dupa. Dupa criza nu mai e Gardianul. Cred ca nu am gresit ce am ales. De fapt, daca as fi stat mai mult de 4 luni la ei, as fi fost si eu o carpa, careia eventuali alti angajatori sa nu ii mai dea nici un credit, pentru a lucra mai tarziu intr-o presa autentica, sanatoasa.

Sex! Sex! Sex!

Am descoperit cu stupoare intr-o statistica faptul ca pe bloguletul meu cel mai mult se ajunge in ultimul timp dand cautare cu cuvantul "sex" pe Google. Asta, de cand am dat filmuletul cu fata lui Geoana, cu termenul sex in titlu. De acum, o sa dea audienta de mine si din cauza acestei postari...

Alte idei dezlanate despre Gardianul (II)

Continui cu alt episod de povestire despre perioada mea la Gardianul, pentru cei eventual interesati. Observatiile se potrivesc in mare parte pentru intreaga presa anti-public, care acum se inchide. N-am vrut vorbesc despre asta inainte sa se inchida, ca sa nu se spuna ca le stric eu imaginea.

Ce imi sarea in ochi era ca redactorii - mai ales seful dept. politic, Bogdan, format acolo, nu aveau un simt al stirii: Cum am spus, aveau impresia ca e mai important sa vorbesti cu un VIP, decat cu cineva din planul 2 care sa spuna ceva important.

Odata, am luat o declaratie de la Radu Campeanu care spunea ca, daca nimeni nu vrea sa candideze in colegiul lui Iliescu, revine el si candideaza. In urma articolului, a doua zi, Iliescu a anuntat ca nu mai candideaza si se retrage din Parlament - de frica sa nu isi ia cumva revansa Campeanu. In acest timp, fatucilor din redactie li se parea o prostie ca am vorbit cu Campeanu, fiindca nu era un lider in voga al PNL.

Altadata cand era Bogdanel plecat, m-am certat 2 zile cu cei de la Parlament sa obtin primul si in exclusivitate hartile colegiilor electorale pe tara. Dupa ce m-am agitat si sa le desenez in Photoshop, Bogdanel nu m-a lasat sa le public, ca cica nu erau interesante, desi alte ziare mai mari le dadeau.

Culmea e ca si cand discutau la sedinta cu sefii - uneori li se sugera cate un subiect mai citibil, dar - culmea - nu voiau sa il faca, ci o tineau langa ca e o tampenie. De pilda, Lidia Popeanga Mitchievici observa la un congres al PSD petele de pe faţa lui Iliescu. Le-a spus de subiect, dar ei o tineau langa, ca nu se poate face. Eu zic: "il fac eu, vorbesc cu un doctor". Ei: "Nu, nu il face!", de parca erau dusmanii propriei audiente. Am incercat sa le spun: "Dom'le, Curierul din Arges are un tiraj mai mare ca voi! Ascultati-ma cand va spun ca un subiect e interesant". In schimb, radeau de presa de provincie, un fel de hartie igienica pentru ei, un noroi din care ma culesesera pe mine. Val Valcu venea pe la dept. politic si mai arunca niste subiecte, se mai agita sa intrebam in plus, sa fie cumva mai interesant. Nu stiam ca era cam rupt de realitate, totusi efectul - care pe mine ma calca pe nervi - era ca toti ii ziceau "Prostul de Val". Intr-o zi i-am si spus asta si l-am intrebat ce se intampla. Cand a aflat ca am primit un subiect de la Val, Bogdanel, care avea 15 kile si pe care daca il plesneam il dezmembram, se stropsea la mine: "Aici e o ierarhie, nu ai voie sa vorbesti cu redactorul sef decat prin mine".
Cand a plecat in concediu Bogdan, Val mi-a dat liber la anumite subiecte, am facut chiar o pagina intreaga odata. Nu aveam de ales, deci, trebuia sa il iau mai in serios pe el decat pe Bogdan care ma tinea de decor. Cand am plecat de la dept. politic l-am asteptat cam o saptamana pe Val sa se intoarca din concediu. Au fost zile cam chinuitoare, stateam degeaba cu chirie in Buc, ascultam toate emisiunile Realitatea TV pe radio (le stiu si acum genericele pe dinafara) asteptand sa aud daca e la vreuna Val invitat. Cand a venit, m-am dus la el, si cu el si Lidia Mitchievici am stabilit sa merg la dept. social. Numai ca - iarasi alta palma, de data asta de la Val: pe perioada determinata, de o luna.
La social cu sef Alexandru Calmacu, a continuat exact cum s-a terminat la politic. Calmacu a plecat chiar a doua zi in concediu, fara sa aranjeze nimic, iar eu am ramas in aer, cu doua studentuse, platite de un an in probe si care aveau pretentia sa le respect ca sunt mai vechi, dar care nu stiau mai nimic - una din ele nici sa scrie corect...
Va urma

Cateva amintiri de la defunctul Gardianul (I)

Incep sa scriu aici cateva mici detalii ale aventurii mele la Gardianul, un brand care a cazut, asa cum eu am zis inca din toamna lui 2008. Nu ma bucur deloc ca am avut dreptate. Inca mi-as mai fi dorit sa ma intorc, asta insemnand ca ei sa revina la realitate.
Cand trebuia sa semnez contractul definitiv - am lucrat 4 luni cu contract pe perioada determinata - asta fiind una dintre tzepele lor - incercam sa discut problemele care ma impiedicau sa lucrez si care in acelasi timp faceau din Gardianul un anti-ziar, o gaura neagra fara sperante. Val Valcu, redactorul sef, insista sa semnez contractul, fara nicio discutie inainte. "Nu. Daca iti convine asa, bine", zicea el. Dupa un timp am fost sa imi iau actele si el a iesit bucuros din birou ca m-am intors, dat pe brazda. Dar eu nici nu l-am salutat, pentru ca voiam ca el sa se dea pe brazda.

Am lucrat intai trei luni la dept. politic, cu Bogdan Apostolescu ca sef direct. Cand m-a angajat directorul Racoviceanu zicea: daca te vad in redactie inainte de 6 va dau afara pe amandoi. Si Apostolescu ma luase de fapt tot ca ziarist de teren, ca asta i-am zis ca vreau sa fac.
Din prima zi, insă, treaba mea era sa stau la calculator cu ochii pe agentii- mai ales Newsin, apoi pe la 1-2 imi dadea sa pun diacriticele la o stire de acolo, cel mult sa dau un telefon cuiva. In rest, nu aveam voie sa plec nicaieri. Daca propuneai ceva nu era bun sau se faceau ca nu te aud. Comentau insa ca stau cam mult la WC... "Dacă intervine ceva, trebuie sa fim toti aici", era explicatia, pentru ca aveau un stil de articole heirupiste, cu totii odata - de pilda, cand a anuntat Iliescu ca nu mai candideaza am facut cu totii un articol tamp despre tot ce a facut el, inclusiv despre Revolutie, mai ceva ca la inmormantare. Asadar, te tineau acolo de decor si nu iti dadeau de lucru nimic.

Odata, trebuia sa sun pe unul pentru un material si nu raspundea. Auzisem in schimb ca vine la Romexpo la un eveniment. Romexpo e la 5 min de Casa Presei, asa ca am dat sa ies sa ma duc la el sa il intreb ce trebuia. "Nu. Un' te duci?" intreaba seful de departament. "Stai aici". "Pai nu raspunde". "Suna pînă răspunde". Singura metoda a fost sa spun ca ma duc sa cumpar un suc de jos. Am sters-o pana la Romexpo, l-am gasit, am vorbit, m-am intors si le-am spus ca pana la urma a raspuns.
Altadata chiar m-au prins cu matza in sac. O colega fara scoala, tare-n coate, care avea PSD-ul, facea gat la seful de departament sa nu cumva sa calc prin Kiseleff, nici cand erau subiecte pe care ea nu le trata. Dar odata, la o conferinta a Corinei Cretu despre chestii europene, de care ma ocupam si eu, am tulit-o intr-acolo ca un copil care pleaca la furat de cirese cand parintii dorm. Am facut subiectul si cand sa plec ma suna seful de dept., ca tipa simtise ceva: "nu cumva ai fost acolo?" Nu mai spun ce a fost la intoarcere, eram ca un terorist care am tras pe sfoara colectivul, doar pentru ca nu voisem sa fac scandal, ci incercasem sa evit conflicte inutile.
Acolo, partea interesanta era intotdeauna cu cine, nu ce vorbeai. E o specie de jurnalisti, mai ales jurnaliste, care se gudura si lesina de placere cand vorbeau cu un VIP. Cand m-am intors la Curierul, ma intreba una din ele pe mess: "Tu ce ai scris azi? Eu am facut un interviu cu Blaga..." spunea ea, torcand ca o pisica fericita.

Nu aveau niciodata idei de subiecte, ci le primeau doar de la seful de dept. ale caruia erau mereu banale, previzibile si de interes scazut - dupa mine -, daca nu erau la impuse chiar de mai sus. Cand a plecat seful de dept in concediu, am incercat să preiau initiativa, fiindca ele altfel dadeau din umeri, iar sefii ziarului ar fi zis: "fara sef, departamentul moare". Asa ca ma ocupam eu, luptandu-ma cu 80% din energie cu colegele care nu voiau sa fac eu ceva. Erau tipul care se duce la tehnoredactare, il face pe tehnoredactor sa scoata ce scrisesem eu, apoi se intorceau si zicea: "au zis ca nu mai era loc in pagina".

In acel interval al concediului ma uitam de altfel la ce scriau celelalte ziare pe politic si - pot spune fara sa ma laud - dupa Gandul si Cotidianul - pe atunci cele mai tari pe politic, cu multi oameni, era Gardianul, cu mine singur practic, mult deasupra altor ziare mai mari. (Eu eram de altfel singurul din ziar care citea si celelalte ziare, pe care le luam de la secretarul de redactie imprumut. Ceilalti explicau ca le citesc pe net, dar nu le citeau.)
Cand a venit seful de dept. din concediu, in loc de multumire, alta: nu stiu cine ma vorbise ca ce as fi facut eu in lipsa lui, iar el o tinea intruna ca o sa imi arate el mie. "Trebuia sa iti respecti colegii", spunea, impungandu-ma cu privirea. Nu voia sa explice la ce anume se referea, ci raspundea doar: "Eu stiu tot. Sunt mai batran decat crezi" - ca era un pusti de fapt.

Nu eram eu singurul cu care se purta asa. Venise dupa mie si o tipa pe externe de la 7 Plus, atrasa tot de o colega, care primise si CV-ul meu, si, la fel, nu i se aproba niciun subiect si nu i se raspundea la nicio discutie pe care o incepea. Apoi, ea zicea: dom'le, dar care e chestia? Iar ei cand era plecata o barfeau, ca si pe mine probabil: "Nu vedeti? Are probleme cu capul".

Cand am vazut asa, am plecat de la acel departament (ea a plecat de tot). Oricum, ei imi cerusera sa imi dau demisia de la Curierul cand am plecat de la Pitesti, apoi mi-au pus sub nas un contract pe durata determinata, iar acum seful de dept., intors din concediu, incepuse sa bata aluzii ca dupa ce expira termenul, o sa imi fac bagajele, chipurile ca pedeapsa (dupa ce imi daduse vreo 10 telefoane sa ma cheme de la Pitesti, sa nu ma razgandesc cand am depus CV-ul si am stabilit sa vin). Singura sansa era deci sa vorbesc cu redactorul sef.
Cand a vazut ca o fac, Bogdanel dadea de inteles ca a glumit cand a zis sa-mi fac bagajele si era si mai suparat ca de ce am plecat.
Revin mai tarziu cu continuarea si alte detalii, pe masura ce mi le amintesc.